Conferinta

Marti 18 octombrie la Slobozia s-a tinut Conferinta de toamna a preotilor din Protopopiatul Slobozia.Pentru ca anul acesta este anul omagial al Sfantului Botez si al Sfintei Cununii discutii s-au axat tocmai pe acest subiect. Conferinta a inceput cu oficierea Sfintei Liturghii si a continuat cu prezentarea celor trei referate prezentate de preotii desemnati de Episcopia Sloboziei. Printre referenti s-a aflat si parintele Marian zavoeanu de la Parohia Balaciu cu tema "Taina Cununiei in teologia contemporana"

Taina Cununiei în teologia contemporana

Pentru actul întemeierii familiei se folosesc, în limba româna, trei termeni: casatorie, Cununie Si, chiar daca toti acesti termeni definesc, în esenta, una si aceeasi realitate, totusi, între ei exista o diferentiere specifica, impusa mai ales sub influenta relatiilor istorice dintre Biserica si stat. În Bizant, între casatorie si Cununie nu s-a facut niciodata deosebire, întrucât Taina Cununiei savârsita în Biserica era recunoscuta de catre stat si ca act de casatorie civila. Practic Biserica era cea care tinea evidenta celor casatoriti sau cununati. Aceasta recunoastere era reflexul asa-numitei „simfonii” bizantine dintre Biserica si stat, simfonie care s-a transmis la toate statele ortodoxe de influenta bizantina. Si la români a existat aceasta traditie dintre Biserica si stat, însa, din pacate ea a încetat odata cu reformele din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, când, sub influenta iluminismului revolutiei franceze, s-a impus separarea dintre actul civil al casatoriei si actul religios al Cununiei.

Astfel, Codul Civil al lui Cuza din anul 1865, a mutat actele de stare civila din seama Bisericii, în seama statului, fapt care a marcat încetarea traditiei bizantine la români, prin separarea statului de Biserica. Aceasta separatie, care din punct de vedere religios nu este laudabila, se mentine pâna în ziua de astazi, de aceea, trebuie facuta o distinctie clara între casatoria civila siCununia religioasa Cel de-al treilea termen, nunta, se refera atât la casatoria civila, cât si la cununia religioasa, dar mai ales la toate manifestarile care marcheaza bucuria si unicitatea momentului întemeierii familiei. În ce priveste expresia „casatorie religioasa”, aceasta este o formula care pierde din frumusetea si continutul sacru implicat de ideea de „cununie”. Exista oameni casatoriti, dar necununati. Mult mai putini sunt cei cununati dar necasatoriti, întrucât casatoria este conditie a primirii tainei cununiei, impusa prin lege de Alexandru Ioan Cuza si pastrata ca atare pâna astazi. „Încununarea” ar putea fi termenul potrivit pentru ceremonia religioasa, pentru ca nu este o simpla slujba savârsita la un moment dat în istorie, ci un proces dinamic, pe care cei doi îl încep la biserica si îl traiesc toata viata, încununându-se unul cu virtutile celuilalt, spre desavârsire. De aceea ultima rugaciune din slujba mentioneaza: „primeste cununiile lor în împaratia Ta pazindu-i curati, fara prihana si neasupriti în vecii vecilor”. Asadar, în mod vazut, barbatul si femeia se unesc pentru toata viata, dar din perspectiva teologica ei sunt uniti pentru vesnicie. Dumnezeu Cel vesnic nu face lucrurile temporar si repetitiv. Însa nu numai Hristos este „responsabil” pentru casnicie, întrucât lucreaza în acord si cu participarea omului. De aceea, înainte de a se ajunge la cununie, mirii trebuie sa-I ceara ajutorul în a-i inspira sa ia o decizie buna. Ei trebuie sa fie sinceri cu ei însisi, fara sa lase dragostei prea multe lucruri de rezolvat pentru ca s-ar putea sa esueze. În plus, ochii nu trebuie închisi atunci când exista diferente de caracter majore. În acest caz, Biblia recomanda: „Nu va înjugati la jug strain cu cei necredinciosi, caci ce însotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce împartasire are lumina cu întunericul? Si ce învoire este între Hristos si Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (II Corinteni 6,14). Familia este „una, sfânta, universala si apostoleasca” În mod extrem de expresiv, Pr.Conf.Univ.Dr.Irimie Marga compara sfânta Taina a Cununiei cu „Cincizecimea” Bisericii mici, plecând de la realitatea ca, prin toate actele savârsite de-a lungul vietii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica Sa, ca trup tainic al Sau si ca organ de mântuire al sufletelor noastre. În acest context, în Biserica mare, se înscrie si actul întemeierii Bisericii mici (ecclesia minor, ecclesia domestica), adica actul de sfintire si ridicare a familiei umane, de la legatura naturala decazuta prin pacat, la legatura harica dintre soti, bazata pe comuniunea cu Hristos. Si, asa cum despre Biserica lui Hristos marturisim în simbolul de credinta niceo-constantinopolitan ca este una, sfânta, soborniceasca si apostoleasca, la fel putem spune ca Biserica mica, familia, prin Taina Cununiei dobândeste atribute similare. Astfel, familia este una, în sensul ca este monogama si-i cuprinde pe soti într-o unitate de viata în acelasi Hristos. Si asa cum una este Biserica lui Hristos, trupul Lui, asa trebuie sa fie si familia – în care sotii sunt un trup –una pâna la moarte. Apoi, familia este sfânta, la fel ca si Biserica, prin scopurile ei de sfintire si mântuire a membrilor ei. Membrii familiei, ca si membrii Bisericii, nu sunt sfinti, dar scopul principal al familiei, caruia îi slujeste harul Cununiei, este dobândirea sfinteniei. Punctul de plecare al sfinteniei Bisericii este Cincizecimea, care se prelungeste pâna la noi si prin Taina Cununiei, ca punct de plecare al sfinteniei familiei. Familia este universala ca una care priveste întreaga umanitate si prin care se perpetueaza umanitatea. Si, asa cum Cincizecimea a întemeiat Biserica pentru sfintirea universala a oamenilor, tot asa si harul Cununiei întemeiaza familia, spre sfintirea întregii umanitati. Familia este apostoleasca în sensul ca se întemeiaza pe credinta Bisericii revelata de Mântuitorul Iisus Hristos, transmisa apoi prin Sf. Apostoli si prin succesiune apostolica pâna la noi. În aceasta apostolicitate se savârseste Cununia fiecarei familii, pentru ca prin apostolicitate se perpetueaza si Cincizecimea. Noul Cod Civil eludeaza principiile Bisericii În zilele noastre, când oamenii sunt din ce în ce mai stresati de problemele cotidiene, de problemele financiare si de grija zilei de mâine, foarte multi tineri ajung sa marturiseasca foarte usor, ca pe ei „nu îi tine un act” (casatoria civila), iar pe de alta parte ca „nici primirea binecuvântarii lui Dumnezeu”(casatoria religioasa) nu îi ajuta din niciun punct de vedere, ba din contra, aceste doua aspecte le creeaza mai multe obligatii si raspunderi. Desi România nu este pregatita sa accepte mental concubinajul, adeptii acestui mod de trai împotriva bunelor moravuri au aplaudat noul Cod Civil, intrat în vigoare la 1 octombrie, care încearca o legalizare a convietuirii în comun a doi parteneri de sex opus, o perioada îndelungata, fara îndeplinirea formelor legale de casatorie. Astfel, specialistii în Drept au gasit un subterfugiu de a „ocoli” sfânta Biserica, conferind un statut legal convietuirii dintre un barbat si o femeie, fara ca acestia sa fie nevoiti sa se prezinte nici macar în fata ofiterului de Stare Civila. Ca atare, dupa noul Cod, logodna reprezinta promisiunea reciproca de a încheia casatoria, nefiind supusa niciunei formalitati si putând fi dovedita cu orice mijloc de proba. Cei doi parteneri de viata pot locui împreuna dupa ce-si promit unul altuia ca se vor casatori, însa aceasta uniune consensuala poate fi rupta la orice ora, fara ca vreunul dintre cei doi sa fie constrâns sa încheie casatoria. Noutatea absoluta este reprezentata de posibilitatea obligarii partenerului care rupe logodna în mod abuziv, la plata unor despagubiri, dar si a restituirii darurilor pe care cei doi le-au primit în momentul logodirii. Mai mult, si partea care l-a obligat pe celalalt sa rupa logodna poate fi obligata la despagubiri. Reusita casatoriei, un atu spre reusita duhovniceasca Este evident ca decizia de a întemeia o familie este un punct de cotitura în viata oricarui tânar, asemanatoare cu decizia de a construi o casa - important nu este cât dureaza, ci sa fie luate în calcul toate detaliile pentru ca rezultatul sa fie durabil, frumos si sigur. Hotarârea presupune cheltuieli si renuntari: „Si cine dintre voi, vrând sa zideasca un turn nu sta mai întâi si-si face socoteala cheltuielii, daca are cu ce sa-l ispraveasca? Ca nu cumva, punându-i temelia si neputând sa-l termine, toti cei care vor vedea sa înceapa a-l lua în râs, zicând: Acest om a început sa zideasca, dar n-a putut ispravi” (Luca 14, 28). Casatoria nu trebuie facuta pentru ca „vine vremea”, întrucât este subiect de vocatie. Nu este o problema publica, pe care sa o „rezolvi” de dragul vecinilor si al rudelor si nu este absolut necesara decât daca este asumata cu toata convingerea si constiinta. Ba chiar casatorindu-se, multi au pierdut mântuirea în loc sa o câstige. Însa Biblia acorda importanta ambelor statute sociale: „Iar de socoteste cineva ca i se va face vreo necinste pentru fecioria sa, daca trece de floarea vârstei, si ca trebuie sa faca asa, faca ce voieste. Nu pacatuieste; casatoreasca-se. Dar cel ce sta neclintit în inima sa si nu este silit, ci are stapânire peste vointa sa si a hotarât aceasta în inima sa, ca sa-si tina fecioara, bine va face. Asa ca, cel ce îsi marita fecioara bine face; dar cel ce n-o marita si mai bine face.” (I Corinteni 7,36). În opinia Arhimandritului Emilian Simonopetritul de la Muntele Athos, nimanui „nu îi este îngaduit sa se fereasca de legatura casatoriei, fie ca va face o nunta de taina (mistica), daruindu-se pe sine lui Dumnezeu în monahism, fie ca va face o nunta de sfintire (sacramentala) cu un partener de viata.” Însa, aceasta „taina mare”, binecuvântata de Biserica, a ajuns în fata multor dintre tinerii de azi, demonetizata, asociind casatoria deseori cu fuzionarea a doua firme sau a doua conturi bancare. „M-am casatorit ca sa ma bucur de viata”, spun ei, si apoi îsi lasa copiii – daca îi au! – în grija unei straine, ca sa poata fugi la teatru, la film sau la vreo alta adunare lumeasca. Oameni ca acestia sunt goi pe dinauntru, si simt un gol adevarat în casele lor. Nu gasesc acolo nici o multumire, asa ca se grabesc sa alerge de colo-ncoace, în cautarea fericirii. Însa trebuie sa constientizam ca oricine da gres în casatorie, da gres mai mult sau mai putin si în viata duhovniceasca. Iar oricine reuseste în casatorie, reuseste si în viata duhovniceasca. Pregatirea mirilor,a parintilor trupesti si duhovnicesti Si pentru ca nunta este cea mai veche Taina a Bisericii, ce sta la temelia familiei si a lumii întregi, taria familiei depinde de respectarea principiilor morale ale Bisericii noastre. De aceea, tinerii trebuie pregatiti pentru viata de familie înca din copilarie, din familie, scoala si prin catehizare în biserica. Ca atare, preotul, nasul de botez, parintii si profesorul de religie au în viata tinerilor cel mai mare rol si raspundere. Însa succesul casatoriei nu consta din a cunoaste partenerul, ci a te cunoaste pe tine, nu în a astepta ceva de la el, ci de la tine. Viata de familie nu schimba personalitatea, ci te ajuta sa o pui în lucrare, completându-l pe celalalt. De aceea este necesara o pregatire duhovniceasca adecvata. Un prim pas pe care trebuie sa-l faca cei doi este sa aiba câteva întâlniri pregatitoare cu preotul duhovnic, de la care sa poata afla cât mai multe dintre aspectele vietii duhovnicesti care pot aparea în familie, modalitatea în care pot sa le abordeze, limitele autoritatii sotilor, si altele. Pregatirea duhovniceasca presupune pastrarea curatiei trupesti si sufletesti, astfel încât darul cel mai de pret pe care mirii si-l pot oferi sa fie fecioria. Cu cel putin doua saptamâni înainte de evenimentul fericit, mirii trebuie sa se spovedeasca, preferabil la acelasi duhovnic, lasând în urma trecutul individual si punând bazele pentru viitorul comun. Aceasta spovedanie trebuie sa fie completa deoarece este singura ocazie ca lucruri care ar putea provoca angoase, sentimente ascunse de vinovatie fata de sot/sotie, sa fie eliminate prin iertarea pe care Dumnezeu o da prin rugaciunea preotului duhovnic. Eliberati de un trecut poate împovarator, mirii vor avea deschiderea si libertatea de a se darui vietii de familie cu toata fiinta, punând un început nou, pe bazele dragostei depline, cu grija ca erorile precedente din nestiinta sau nebagare de seama sa nu se mai repete. Cea mai buna pregatire a tinerilor pentru viata si casatorie este „cresterea lor în frica si certarea Domnului”, precum ne învata pe noi marele Apostol Pavel. Mai întâi li se cere tinerilor sa cunoasca pe scurt învatatura de credinta ortodoxa. De asemenea, sunt datori sa traiasca în feciorie pâna la cununia religioasa si sa se sileasca a lucra dupa putere toate faptele bune, mai ales rugaciunea, mergerea regulata la Biserica, postul, milostenia, viata curata, ascultarea de parinti si spovedania în cele patru posturi. Cei doi tineri trebuie sa se iubeasca si sa se învoiasca a se casatori unul cu altul; caci de se casatoresc fara voia lor, la îndemnul parintilor sau pentru câstiguri materiale, aceasta nunta nu poate dainui. Parintii tinerilor care se casatoresc trebuie sa fie întru totul de acod cu decizia copiilor lor. Fara binecuvântarea parintilor, casatoria nu este durabila. Blestemele parintilor, strica din temelie casele copiilor. Apoi, nasii trebuie sa se aleaga dintre cei mai buni si mai evlaviosi crestini, indiferent de starea lor sociala, pentru ca nasii sunt povatuitori duhovnicesti ai finilor lor si au mai mari îndatoriri decât parintii cei trupesti. Nasii trebuie sa fie oameni cumpatati, morali, blânzi, un model în societate, sa cunoasca bine credinta ortodoxa, Crezul, Catehismul ortodox, Sfânta Scriptura si sa mearga regulat la biserica. De aceea, nu pot fi nasi la cununie crestinii de alta religie, cei ce traiesc în concubinaj, în desfrânare, cei ce nu vor sa aiba si sa creasca copii. Nasii trebuie sa fie alesi cu multa grija si numai cu voia preotului paroh, în fata caruia sa se oblige ca vor purta grija sa învete pe finii lor frica lui Dumnezeu, sa-i supravegheze, sa-i cheme la biserica, la spovedanie, la savârsirea faptelor bune, sa-i cerceteze regulat la casele lor, sa-i mustre la nevoie, pentru ca nasii au mare raspundere, fiind garantii finilor lor înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. Nasul se leaga cu finul si cu parintii lui „printr-o rudenie spirituala, mai mare decât cea dupa trup, deoarece el se numeste parinte duhovnicesc”, dupa Canonul 53 al Sinodului VI Ecumenic. Nasul trebuie sa locuiasca cât mai aproape de finul sau pentru a-l supraveghea si ajuta la învatatura poruncilor lui Dumnezeu. Putem spune ca multi nasi credinciosi îsi mântuiesc sufletele prin finii lor, daca îi cresc în frica Domnului, dar mai multi se osândesc pentru lenevirea si nepasarea fata de fiii lor sufletesti. La rândul lor si finii au datoria sa asculte pe nasii si garantii lor sufletesti, sa-i consulte în toate, sa primeasca sfaturile lor cele bune, sa se roage zilnic pentru nasii lor. Pe lânga febra pregatirilor pentru evenimentul mare, parintii si nasii au datoria de a se pregati mai ales sufleteste. Este recomandat ca, înca de la momentul stabilirii rolurilor, parintii si nasii sa reevalueze calitatea relatiilor lor cu Dumnezeu. Prin aceasta se cauta o reasezare a locului lui Hristos în propria familie, în care tinerii investesc sperante si asteptari. Familia de nasi este oarecum pusa pe piedestal, este luata ca model si orice miscare gresita poate sa se transforme într-o profunda dezamagire pentru viitorii fini. În aceeasi masura, parintii trebuie sa-si reaminteasca, daca au uitat, ca „rugaciunile parintilor întaresc temeliile caselor copiilor”. Pregatirea îndelungata pentru acest moment, pentru care parintii au trait multe emotii, trebuie sa-i stimuleze sa devina mai fierbinte rugatori, întrucât adaptarea la noul statut, acceptarea unei alte realitati în viata, deprinderea cu greutatile familiale reprezinta o piatra de încercare atât pentru viitorul mire cât si pentru mireasa, si o vor depasi ajutati de rugaciunile parintilor. În al doilea rând se cuvine a reevalua relatiile cu rudele apropiate, prietenii, colegii de serviciu, cununia copiilor putând constitui un prilej bun pentru refacerea unor relatii de prietenie familiala uitate, pentru stingerea unor conflicte. Parintii trebuie sa se îngrijeasca de redesteptarea sufleteasca a copiilor si trebuie sa fie constanti sustinatori, întelegatori si mai cu seama calmi, dând dovada de întelepciune si tact în pregatirea detaliilor de nunta. Fiecare trebuie sa aiba în vedere sa tempereze orice înflacarare a celuilalt parinte si sa devina element pacificator. „Contributia” financiara ar trebui sa fie cel mai putin importanta la întemeierea familiei, nici nasii nici parintii netrebuind sa caute sa iasa din anonimat prin gesturi extravagante, care sa puna în umbra importanta mirilor. Rolul lor este mai însemnat dupa cununie, prin modul în care se implica la construirea fericirii tinerei familii. Noi, ca teologi si preoti din parohii, trebuie sa stopam acest fenomen de a transforma nunta într-o petrecere gen bâlci, cu mult fast si opulenta, obicei care devine din ce în ce mai agasant, ca un “trend” mai ales în rândul vedetelor care de cele mai multe ori sunt luate drept exemplu de tinerii zilelor noastre. Sa explicam tuturor ca nu opulenta, fastul, masinile de lux, slujbe cu nasi bogati facute la „biserici renumite” fac obiectul casatoriei. Se pot savârsi nunti elegante si simple, cu bani putini dar dragoste multa atât între cei doi tineri, cât si cu o dragoste ce pleaca din inimile lor catre Iisus Hristos Mântuitorul sufletelor noastre. Sotii se sfintesc reciproc.Pastoratia familiei crestine. Se recomanda ca tinerii sa înteleaga sensul cununiei si sa se elimine din gând ideea ca fiecare este un „prizonier” si ca va veni o vreme a „eliberarii”: „Barbatul sa nu-si lase femeia. Celorlalti le graiesc eu, nu Domnul: Daca un frate are o femeie necredincioasa, si ea voieste sa vietuiasca cu el, sa nu o lase.” (I Corinteni 6,11-12). Astazi nu se mai poate vorbi despre necredinciosi în adevaratul sens al cuvântului, ci mai degraba despre credinciosi practicanti si credinciosi nepracticanti. La acest capitol se recomanda asa-numita „contaminare pozitiva”, adica cel mai credincios sa inspire pe cel mai rece în credinta. Se stie ca femeile sunt mai înclinate spre viata spirituala si traditiile religioase. De aceea, sotul este de asteptat sa respecte principiile si aplecarile religioase ale sotiei, cautând sa o înteleaga si sa o sprijine, dupa îndemnul aceluiasi Sf. Pavel: „Caci barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa si femeia necredincioasa se sfinteste prin barbatul credincios. Altminterea, copiii vostri ar fi necurati, dar acum ei sunt sfinti.” (I Corinteni 7,14. Datoria cea mai de seama pe care o are sotul este tot biblica: „Barbatilor, iubiti pe femeile voastre, dupa cum si Hristos a iubit Biserica, si S-a dat pe Sine pentru ea […] barbatii sunt datori sa-si iubeasca femeile ca pe însesi trupurile lor. Cel ce-si iubeste femeia pe sine se iubeste” (Efeseni 5, 25 si 28). Calitatile sotiei în familie se impun în primul rând prin specificul feminitatii: afectuoasa si binevoitoare, deschisa si sensibila la lucrurile sufletesti. Oricum, femeia îsi iubeste barbatul în mod natural, fiintial si, de aceea, Sf. Scriptura nu insista pe acest aspect, ci pe cel al supunerii fata de sot. Familia nu este, în traditia crestina, locul unei democratii în care fiecare face ce vrea, în care fiecare este egal si îsi disputa cu celalalt dreptul la egalitate, ci este locul unde este prezent Dumnezeu si unde sotii sunt complementari. Femeia trebuie sa se supuna barbatului „ca Domnului”, cu multumire pentru binecuvântarile primite. Ea nu trebuie sa preia autoritatea barbatului, ci sa schimbe barbatul spre a lucra în familie ca pentru Hristos. La rândul lui barbatul se supune lui Hristos si astfel se creeaza armonia. Supunerea femeii este mântuitoare, dupa cum Biserica se supune lui Hristos. Esentiala este precizarea ca supunerea femeii se face de bunavoie, fata de un sot care o iubeste, unde teama nu-si gaseste locul. Sotia poate câstiga respectul sotului daca este constanta în credinta, dupa sfatul Sf. Petru: „Asemenea si voi, femeilor, supuneti-va barbatilor vostri, asa încât, chiar daca sunt unii care nu se pleaca cuvântului, sa fie câstigati, fara propovaduire, prin purtarea femeilor lor, vazând de aproape viata voastra curata si plina de sfiala.” Scopul principal al Cununiei, nasterea de prunci În timpul cununiei, Duhul Sfânt se coboara si sfinteste taina, aduce daruri casniciei si da puterea tinerilor de a împlini porunca lui Dumnezeu „Cresteti si va înmultiti si umpleti pamântul si-l stapâniti ” (Fac.1,28). Este un mare pacat si greseala, ca tinerii casatoriti si cununati la Sf. Biserica, sa amâne nasterea de prunci si sa recurga la metode pacatoase pentru aceasta. În primul rând se fac protivnici planului lui Dumnezeu de creatie, amânând nasterea pruncilor sau planificând ca nu vor avea decât unul sau doi copii. În al doilea rând suparând pe Dumnezeu, si traind mai mult pentru placerile lor, s-ar putea ca Dumnezeu sa le ia darul de prunci. Cei ce nu lasa în urma lor copii, îsi pierd sensul si rolul vietii, iar la un moment dat îi cuprinde un sentiment de nulitate, de traire fara scop si fara rost. De abia atunci vad si apreciaza ca pruncii sunt un dar de la Dumnezeu pe care l-au pierdut. Apoi, pierd binecuvântarea primita la taina Cununiei. Toate rugaciunile si ecteniile pe care le rosteste preotul la Sf.Cununie, cer binecuvântarea „de prunci buni”. Când tinerii, dupa taina Sf.Cununii, lasa sa vina pruncii, vin în binecuvântarea primita la cununie si atunci pruncii devin o bucurie a parintilor toata viata, casatoria nefiind, asa cum cred multi dintre contemporani, un mijloc lesnicios de a câstiga placeri, sau o asigurare împotriva neputintelor de la batrânete, ci este comuniune si daruire. Unii argumenteaza atitudinea potrivnica pruncilor cu faptul ca n-au mijloacele necesare pentru a creste copii, n-au o casa a lor. Însa, din nefericire, în spatele tuturor acestor argumente sta un egoism dus pâna la limite. A avea copii înseamna a primi binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ta. Când vezi o mama cu pruncul în brate trebuie sa te gandesti la cuvintele Domnului Hristos: „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Ma primeste” (Matei 18,5). Copiii, darul si binecuvântarea lui Dumnezeu Sfânta si dumnezeiasca Scriptura, precum si Sfintii Parinti, arata copiii ca pe un dar al lui Dumnezeu (Geneza 20, 17-18; 25, 21; 29, 33; 30, 6, 17, 22; 33, 5; 48, 8-9; Luca 1, 7), iar nasterea de copii ca o binecuvântare si o rânduiala dumnezeiasca data de Dumnezeu omului înca din rai, prin porunca: „cresteti si va înmultiti si umpleti pamântul...” (Facere 1, 28). Prin nasterea de copii se înnoieste neamul omenesc si se mentine viata pe pamânt, fiind cea mai mare datorie a celor doi soti care se unesc prin casatorie. Nasterea de copii ofera cea mai mare bucurie si adevarata temelie a familiei, contribuind la consolidarea si la desavârsirea casniciei, fiind un izvor de sanatate. Tocmai de aceea Dumnezeu L-a binecuvântat pe primul om, Adam, si i-a facut femeie, pe Eva, ca sa nasca copii. Însa dupa izgonirea lui Adam din rai, nasterea de copii devine, pe lânga binecuvantare, si canon de ispasire a pacatelor parintilor. Nasterea de copii ajuta mult la mântuirea parintilor, cum spune Sfântul Pavel, ca femeia „se va mântui prin nastere de fii” (I Timotei 2, 15). În Vechiul Testament, cei ce nu aveau copii erau socotiti lepadati de la fata lui Dumnezeu. De aceea se rugau ziua si noaptea sa le daruiasca Domnul copii. La fel glasuiesc si toti Sfintii Parinti, care se rugau pentru cei ce nu aveau copii sau nu puteau naste, sa le dea Dumnezeu copii buni si sanatosi, iar pe cei bolnavi îi vindecau cu rugaciunile lor. Pe cei care nu voiau sa aiba copii îi sfatuiau, cum spune si Sfântul Pavel, ca mai bine sa nu se casatoreasca sau sa traiasca în înfrânare, cu învoirea ambilor soti, decât sa-si ucida copiii. Preotul, educator de vointa În prezent, preotii se confrunta cu o problema deosebit de delicata, deoarece multi tineri vin si cer sa li se faca logodna, astfel, sa traiasca si ei asa pâna strâng bani de nunta, pâna îsi cumpara o casa, si multe alte motive, toate de ordin finaciar. Însa logodna nefinalizata prin taina cununiei nu reprezinta decât o falsa idee de acoperire a pacatului, de aceea preotii nu trebuie sa faca astfel de concesii. Singurul caz în care se poate face logodna fara casatorie este atunci cand tinerii respectivi sunt fii duhovnicesti ai preotului ce urmeaza a efectua slujba si marturisesc înaintea preotului ca nu întretin relatii trupesti pâna nu se casatoresc si se obliga sa primeasca Taina Casatoriei cât mai repede posibil. Preotul, fiind un educator de vointa, poate sustine vointa unui om sa se împlineasca în vointa lui Dumnezeu, punând la dispozitia celor care vor sa se îndrepte duhul lui Hristos si duhul pocaintei. În parohii, ca principal mod de a fi alaturi de astfel de oameni, este insistenta preotului asupra ideii de a intra în normalitatea pe care Evanghelia o pune la dispozitie cuplurilor. Biserica atrage atentia ca aceasta forma de relatie, concubinajul, este o departare de la adevarul revelat al Evangheliei si al Sripturii, conform careia barbatul si femeia sunt una, dar doar în Hristos si în Biserica. Uniunea consensuala nu se poate împlini decât în Hristos si când El lipseste, ca membru al familiei, cei doi nu se afla într-o unitate a duhului care sustine familia. Astfel ca pentru combaterea desfrâului, de orice fel ar fi el, care stapâneste atât de mult lumea de astazi, preotii, si Biserica în general trebuie sa faca permanent eforturi de a îngradi, micsora si stârpi acest prea urât si blestemat pacat care macina sanatatea trupului, dezbina familia, îmbolnaveste copiii, îi sminteste pe cei din jur, mânie atât de mult pe Dumnezeu, desparte pe crestini de Prea Curatele Taine si arunca cele mai multe suflete ale credinciosilor în focul gheenei. Scoala trebuie sa puna bazele unei societati moral-religioase Alaturi de preoti, profesorii de religie trebuie sa-i învete pe elevi importanta cununiei si a familiei si faptul ca nu la toate confesiunile religioase nunta este taina. La protestanti, anglicani , la alte multe confesiuni si popoare, nunta nu are putere de taina, fiind doar un simbol, un act de prietenie si o uniune oarecare între sot si sotie. Niciunde n-are nunta putere harica de Taina si nu este atât de cinstita ca în Biserica dreptmaritoare de Rasarit. „Nunta este radacina firii omenesti”, cum o numeste dumnezeiescul Apostol Pavel, „iar daca radacina este sfânta, sfinte vor fi si ramurile. Iar daca radacina este salbatica, salbatice si rele vor fi si ramurile ei.” Ca atare, pentru a avea o casatorie izbutita, este nevoie înca din copilarie de o educatie potrivita. Asa cum un copil trebuie sa studieze, asa cum învata el sa gândeasca si sa se preocupe de parinti sau de sanatatea sa, la fel trebuie si sa fie pregatit pentru o casatorie izbutita. În veacul de acum, însa, nimeni nu mai este interesat sa-si pregateasca copiii pentru aceasta taina mare, o taina care va juca un rol crucial în viata lor. Parintii nu sunt interesati de asa ceva, în afara de zestre sau de ale probleme banesti, care îi preocupa adânc. Copilul trebuie sa învete înca din pruncie sa iubeasca, sa daruiasca, sa sufere lipsuri, sa asculte. Profesorul de religie trebuie sa il invete sa simta curatia sufletului si a trupului sau ca o comoara de mare pret, care trebuie pazita ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelata corespunzator, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotarât, deschis, vesel, iar nu o faptura care-si plânge de mila si se vaita de soarta sa, un lucru slab si neputincios, fara putere de a gândi Erori liturgice la savârsirea Cununiei În ceea ce priveste savârsirea de catre preoti a tainei Cununiei, cu toate ca indicatiile tipiconale se refera precis la momentele si actul liturgic al slujbei, gasim în practica unor slujitori si unele abateri si inovatii care nu sunt conforme cu acestea. Prima observatie ar fi ca slujba logodnei trebuie sa se savârseasca împreuna cu cea a cununiei. Este adevarat ca ele sunt slujbe separate, prima fiind o binecuvântare, iar a doua o sfintire a legaturii dintre barbat si femeie, prin punerea cununiilor cu formula corespunzatoare, dar multi dintre cei care îsi doresc logodna cu mult timp înaintea nuntii considera ca prin aceasta au primit binecuvântarea si dezlegarea de a începe convietuirea împreuna, ceea ce este complet fals. Logodna nu da dreptul la consumarea vietii conjugale, ea fiind doar o promisiune de a întemeia o familie. Mai mult, exista cazuri în care cei care au facut logodna nu mai vin sa li se administreze si taina nuntii si traiesc în concubinaj toata viata. Ce-a de-a doua observatie ar fi ca taina Cununiei trebuie savârsita doar în timpul îngaduit de Biserica. Nu degeaba calendarul ortodox prescrie ca nu se fac nunti în zilele de post. „Obiceiul de a cere dispensa pentru savârsirea nuntii într-unul din posturile de durata trebuie sa dispara deoarece este lipsa de respect fata de cele sfinte”, afirma parintele profesor Nicolae Necula în lucrarea „Traditie si înnoire în slujirea liturgica”. Savârsirea tainei nuntii în zi de sîmbata are dezavantajul ca în urma petrecerii prelungite credinciosii nu mai ajung duminica la Sfânta Liturghie. În afara de asta, sâmbata este si o zi de cinstire si de pomenire a mortilor. Apoi, savârsirea slujbei trebuie sa aiba loc numai în biserica, nu în case particulare si nici în spatii deschise, asa cum se obisnuieste tot mai des. Nunta trebuie savârsita în bisericile parohiale si nu în cele mânastiresti, pentru ca vechile pravile opreau pe preotii calugari de la savârsirea acestei slujbe pentru ca „nu pot participa la dansul ritual de la înconjurarea mesei si nici la ospatul de la nunta”, asa dupa cum mentioneaza Pr.prof.Ene Braniste, în „Liturgica speciala”. Slujba se face numai dupa Sfânta Liturghie, acest obicei fiind o reminiscenta a faptului ca în vechime mirii se împartaseau înainte de nunta. Spovedirea si împartasirea tinerilor înainte de casatorie ar trebui sa devina regula obligatorie în practica pastorala. Apoi, nu este îngaduita nici omiterea unor rugaciuni sau cântari, deoarece fiecare moment are însemnatatea si rostul lui bine definit. De asemenea, amagirea si pacalirea mirilor când li se da sa guste din vin si din piscot produce ilaritate, fiind un obicei ce nu mai trebuie comentat, deoarece ridiculizeaza un moment important al slujbei, iar practica de a obliga mirii sa îngenuncheze când li se ridica cununiile de pe cap este în contradictie cu rânduiala din Molitfelnic si nu se justifica prin caracterul ei penitential de îngenunchere în cadrul unei slujbe de bucurie. Casatoria, o calatorie a dragostei de la pamânt la cer În concluzie, casatoria este o calatorie a dragostei, întru plasmuirea unei noi fapturi omenesti, caci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7). Dumnezeu uneste doi oameni si îi face una. Din aceasta unire a doi oameni, care se înteleg sa-si sincronizeze pasii si sa-si armonizeze bataile inimii, rasare o noua faptura omeneasca. Dintr-o astfel de dragoste adânca si spontana, unul devine o prezenta, o realitate vie, în inima celuilalt. Apoi, casatoria este si o calatorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, asa cum zice Sfânta Scriptura, o „taina mare” (Ef. 5:32). Hristos spune: „unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Si de fiecare data când se cununa doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde si-L arata pe însusi Hristos. Când vedem o pereche ce are constiinta acestui lucru, e ca si cum l-am vedea pe Hristos. Împreuna, ei sunt o theofanie (aratare a lui Dumnezeu), în care barbatul se casatoreste cu femeia, si femeia se casatoreste cu barbatul, iar cei doi împreuna se casatoresc cu Hristos. Asadar, trei iau parte la taina, trei ramân împreuna în viata. Si, asa cum afirma Arhim.Emilian Simonpetritul, într-o predica adresata tinerilor greci, în 1971, „casatoria este un pod care ne duce de la pamânt la cer. Casatoria este miscare, este sporire, este o calatorie ce se va încheia în cer, în vesnicie.